De dragul catorva prejudecati entuziaste mai nimeni nu-l citeste cu adevarat pe Eminescu, iar cat se citeste se citeste, superficial si marginit la cateva poezii rau consacrate de scoala. Eminescu tinde tot mai mult sa devina Eminescu , ceva pus deoparte in lada de zestre a natiei si de care esti mandru ca se afla acolo, ferit de orice intamplari. Este insa vremea sa se intample ceva cu ce ne-a ramas de la el: o largire si o adancire a cunoasterii si a intelegerii noastre. Ca orice poet mare, Eminescu e un poet dificil. Si cu atat mai dificil, cu cat el singur genereaza, prin vraja si prin cantul versurilor sale, mirajul facilitatii. Volumul de fata catre aceasta nazuieste: sa faca cunoscute poezii aproape de nimeni stiute si, pe de alta parte, sa ajute la mai buna patrundere a tuturor, cunoscute sau nu. [...] Analizele care urmeaza nu sunt mai mult decat un fel de a citi impreuna cu cititorul, imbiindu-l la o atentie minutioasa si patrunzatoare. Ele sunt totodata o invitatie la o lectura supusa obiectului ei, dornica sa nu puna in textele acestui rar poet talcuri care nu sunt, profunzimi absente, abisuri iluzorii, metafizici, simbologii, orfisme, mitologii. Eminescu nu are nevoie de asta, cum nu are poezia indeobste, care, cand o are, are propria ei adancime: nu aceea a ideilor puse in versuri, ci aceea a verbului insusi, in care idei, senzatii, patimiri traiesc transfigurate si care isi este singur lege si mister. (Petru CREŢIA)