Atunci cand ne apropiem de fenomenul religios, fie studiindu-l din postura cercetatorului, fie traindu-l ca simpli credinciosi, ne vom lovi inevitabil de problema fanatismului. Crestinismul nu face exceptie. Lucrarea de fata abordeaza tocmai acest subiect controversat, urmarind felul in care o secta iudaica apocaliptica, pacifica si spirituala, persecutata si criticata de reprezentantii culturii greco-romane, a devenit religia oficiala a Imperiului Roman, ajungand sa persecute, la randul ei, alte religii sau alte curente crestine. Tema este tabu in istoriile bisericesti oficiale sau, in cel mai bun caz, tratata superficial. Giovanni Filoramo, unul dintre cei mai reputati specialisti contemporani in istoria crestinismului, atinge acest punct nevralgic cu mult curaj, dar fara partinire, intrebandu-se daca fanatismul si intoleranta crestina isi au originea in doctrina noii religii a iubirii si a iertarii, sau sunt consecinta metamorfozei Bisericii lui Cristos in Biserica de stat constantiniana si teodosiana, care a ajuns sa distruga locasurile de cult ale paganilor si ereticilor, nu doar excluzandu-i pe acestia din societate, ci condamnandu-i la ardere pe rug, cum s-a intamplat cu Priscillian in anul 385. Crucea si puterea ne invita sa calatorim in timp, in chiar miezul acelor furtuni politice si dogmatice din primele veacuri ale crestinismului, cand s-au format cele doua ramuri ale sale, cea rasariteana si cea apuseana, care au evoluat mereu in umbra acestei relatii tensionate cu puterea seculara, o relatie care nu si-a gasit rezolvarea nici pana in ziua de azi. DIONISIE CONSTANTIN PIRVULOIUC