In Incredibila si trista poveste a candidei Erendira si a bunicii sale fara suflet, la fel ca in Un veac de singuratate, imaginile par a izvori la fel de firesc ca florile silvestre intr-un camp manos, dupa ploaie. Aceasta capacitate uimitoare a lui Garcia Marquez de a crea imagini (pe care, dupa spusele lui, a deprins-o de la bunica), nu se nutreste dintr-o fantezie gratuita si dezordonata, ci din toate manifestarile si caracteristicile care configureaza culturile din zona Marii Caraibilor (printre acestea clima, geografia, organizarea sociala, economia, miturile, simbolurile, legendele, credintele si superstitiile), precum si din traditia literara occidentala. S-ar putea spune ca aceasta povestire este plamadita prin hibridarea stilurilor si motivelor amerindiene si occidentale, intr-un fel de pastisa intentionat ireverentioasa care, cu toate acestea, nu pune in umbra imensa seriozitate a temei sale principale: exploatarea si nefericirea celor oropsiti si abuzul de putere. Elsa Cajiao Cuellar