... Andi era gata. Se privi în oglindă. Întâlni privirea Magdei: avea ochi evlavioşi de vestală în faţa flăcării altarului.
Îl aştepta cu vaporizatorul de colonie.
Răsună o bătaie la uşă.
— Intră.
Apăru servitorul.
— V-aşteaptă maşina.
Andi mai trecu o dată prin vastul birou, aruncând o privire recapitulativă asupra notelor discursului pregătit pentru banchet. Le lăsa acasă. Vorbea fără note, fiindcă marile emoţii trebuie să apară spontan ca şi lacrimile, nedând impresia premeditării.
Se duse la fereastră: dădea pe strada Lăpuşneanu. Răsărise luna undeva deasupra dealurilor. Oraşul era alb în umbră. Privi Iaşul de sus, recapitulativ, cum privise şi notele discursului închinat Iaşului şi ieşenilor.
O sărută distrat pe Magda, care-l însoţi până la scara de jos.
Se sui în somptuoasa limuzină.
Pe strada Lăpuşneanu, toate privirile se întorceau după limuzina asupra căreia ieşenii vedeau plutind un zimbru, stema glorioasei Moldove de odinioară.
Descinse.
Fu întâmpinat cu aplauze, ecou ieşan al celor din Parlament...
Romanul a însoţit paşii eroului său până la acest din urmă prag - al apoteozei ieşene - de la care începe balul mascat al istoriei contemporane.
Marelui, lucidului şi solitarului meu prieten, domnului G. Ibrăileanu, omagiul acestei răzvrătiri.
IONEL TEODOREANU
