„In ultimii ani prietena mea nu era de acord cu mine in multe privinte. Poate ca inca avea iluzia ca istoria universala este progresul in constiinta libertatii (de la Hegel citire). Poate ca o astfel de vedere asupra lumii este proprie tuturor cauzasilor care nu au fost calcati de tren. Inca. E clar, trecerea in alt stadiu al vietii pe pamant, imbatranirea, in cazul meu, te face sa vezi lumea cu limitele si determinismele ei. Esti mai putin intransigent in privinta cauzelor tale, odata ce vezi bine ca ele pot sa fie ucise, uneori in nuce. Apreciezi arta compromisului pentru convietuire. Politic o faci pentru pluralism, caci fara el te paste doar desertul dictaturii. Sau, pur si simplu, in cazul meu batranetea, in sens ecumenic, s-a instaurat foarte devreme. Am ocolit oamenii care gandeau radical diferit doar cand deveneau insultatori si agresivi. Abia atunci credeam ca nu mai am ce face. Ce sa mai vorbim de violenta, inclusiv de cea politica? Violenta este un stadiu turbat al maniei si indignarii.” (Mihaela Miroiu)

„O carte rascolitoare si necesara, care se misca intre jurnal intim si reflectii aproape taumaturgice «despre experienta traita a imbatranirii» si, in definitiv, asupra conditiei umane. Mihaela Miroiu reuseste sa recupereze teme absente, pe care literatura, chiar si cea memorialistica, tinde sa le trimita mai degraba in teritorii necunoscute si inspaimantatoare, cartografiate drept «hic sunt leones» («aici sunt lei»). Nu imi amintesc sa fi citit un text similar, atat de dens, de incapator, metafizic si, in acelasi timp, atat de plin de speranta, de tandru si de mundan, care impresioneaza si prin polifonia de voci absente. Este, in mod fundamental, o carte despre iubirea pentru celalalt.” (Roxana Dumitrache)