Daca Bolintineanu ar fi avut acces la lumea de curatii geometrice carora li se inchina Ion Barbu? Daca pe Eminescu l-ar fi miscat zbuciumul din sufletul unui Manoil? Daca lui Arghezi i-ar fi venit gustul sa rescrie el Ţiganiada? Daca ar fi presimtit pasoptistii nostri ca se va ivi pe meleagurile romane un tiran fara pereche si porneau sa-l ia in tarbaca, asa cum stiau ei, cu cantecele comice si monoloage autodemascatoare? Daca ar invia epopeea? Toate acestea par doar ipoteze fanteziste pentru spiritul modern, convins ca dupa revolutiile poetice, a caror initiativa a avut-o, nu se mai poate scrie ca inainte. Osteneala degeaba, Philosophie des als ob. Numai ca in arta fantezia va avea mereu ultimul cuvant. Iar Vaihinger ramane oricand la moda. Ne-o dovedeste Mircea Cartarescu, compunand Levantul, formidabila reactivare de forte latente ale poeziei romanesti din cele mai vechi timpuri pana azi, adevarat manifest literar postmodern, in care vedem pe viu cum o intreaga experienta lirica e reluata cu uimitoare inventivitate si lucreaza ca sa dea un asemenea produs incantator. Sunt aici jocuri de oglinzi fascinante, mari aripi ale imaginatiei batand nebuneste spre absolut, humor si infiorari spirituale profunde, altoiuri fecunde si inovatii temerare, candoare si savanterie. Ba poate chiar atata farmec incat sa impace cu poezia si pe cei care au renuntat sa o mai citeasca. (Ovid S. CROHMALNICEANU)