Munca mea consta in a scrie pana ce pietrele vor deveni mai usoare ca apa. Eu nu fac romane, nu spun povesti, nu pretind sa distrez pe cineva, nici sa fiu amuzant, nici sa fiu interesant; vreau numai ca pietrele sa devina mai usoare ca apa. [...] M-am simtit fericit in Transilvania, in munti. Pe inaltimile de acolo pietrele isi mai pierdusera din greutate, dar mai aveam inca nevoie de mult timp, deoarece cuvintele sunt foarte lente si dureaza pana reusesc sa impregneze lucrurile, intra greu in ele; ideea despre moartea mea incepe sa seme ne cu moartea mea. Uneori corpul meu ingheata, alteori cate o piatra se ridica. Insa multe dintre ele inca lipsesc. Cand toate vor deveni mai usoare ca apa, atunci da, pot sa fiu citit, fiindca am scris ceea ce era necesar sa scriu. - Antonio Lobo Antunes Cred ca e cel mai bun lucru pe care l-am scris pana acum , declara Antonio Lobo Antunes despre noul sau roman, Pana ce pietrele vor deveni mai usoare ca apa , al 22-lea din cariera marelui autor portughez, poate cea mai complexa dintre operele sale. Cartea, o aventura intelectuala si senzoriala in 23 de capitole cu un minimum de punctuatie - de fapt, 23 de fraze ample, numite de critica versete poetice -, ofera o experienta de lectura inedita si o poveste cutremuratoare: un tanar sublocotenent aduce din Angola un baiat de culoare, un orfan, pe care il adopta impreuna cu sotia lui. Peste 40 de ani, ca intr-un ecou al faptelor tatalui, fiul va comite o crima. Razboiul, imposibilitatea iertarii, rasismul, moartea, iubirea sunt tot atatea teme ale unei proze careia emotia ii confera ritmul unei adevarate cantate.