Un calator englez de pe la 1870 pune politetea bucuresteanului din lumea buna pe seama duelului, o practica la care aristocratia romana se deda adesea , si explica apoi: A calca, din greseala, pe o rochie de bal inseamna a-ti pune viata in primejdie. Daca ai ghinionul sa-ti lasi partenera sa cada, este recomandabil sa-ti faci testamentul, cu exceptia cazului in care esti un tragator de elita . Astazi insa, duelul ne pare un fenomen exotic in spatiul romanesc. Tipul cavalerului brazdat de cicatrici lipseste din lumea lui Caragiale, unde onoarea de familist se apara cu bastonul, cu o pereche de palme sau cu o lovitura de picior bine plasata. Cartea de fata isi propune sa corecteze aceasta imagine, recuperand o istorie bogata si plina de semnificatii, care pana acum a fost pur si simplu ignorata. Bazandu-se pe cercetarea a peste 1.200 de afaceri de onoare, de la 1821 pana spre 1940, afaceri incheiate cu sute de dueluri, cartea examineaza unul dintre resorturile importante ale mecanismului social: onoarea este o adevarata obsesie, care guverneaza comportamentele si atitudinile. Aflam astfel ca multe personalitati ale timpului aud suieratul glontului, iau lectii de scrima ori participa in calitate de martori la transarea unui diferend, fie in cercul stramt si exigent al inaltei societati, fie in cercul mult mai larg al aspirantilor la consacrarea sociala. Provocarea la duel nu este un simplu accident biografic ori consecinta unei furii de moment. Punctul de onoare ne lamureste un martor al epocii este produsul unei sensibilitati rafinate prin educatie si prin convietuirea intr-un mediu care pune pret pe cinste, pe curaj si pe eleganta morala. Adeptii duelului nu se percep pe ei insisi drept oameni violenti; dimpotriva, in ochii lor acest ritual este un instrument de civilizare, care presupune stima reciproca, rigoarea unei etichete si respectarea demnitatii umane.