Biserica a fugit in pustie (Ap 12) pentru a fi salvata acolo de fortele celui Rau. Pustia crestina si monastica, asadar, nu este locul in care se fuge las de lume si de oameni, ci locul dezolant in care omul pascal il intalneste pe Dumnezeu si pe cel Potrivnic. Acesta este locul in care abisurile omului vechi, al propriului nostru eu, sunt descoperite si in care deznadejdea si agonia pacatului, recunoscute smerit in fata lui Dumnezeu, sunt, in sfarsit, transformate prin alchimia Spiritului in abisul de bucurie si de iubire milostiva.
