Cuprins : Capitolul 1. Deosebirea dintre rabdarea lumeasca si cea crestina Capitolul 2. Sfintii nevoitori - chipuri si invatatori ai adevaratei rabdari Capitolul 3. Rabdarea crestinilor de odinioara si rabdarea noastra Capitolul 4. Dusmanii rabdarii Capitolul 5. Greutatea nevointei rabdarii pana la sfarsit Capitolul 6. Rabdare - Mantuire Nota biografica Capitolul 1: Deosebirea dintre rabdarea lumeasca si cea crestina Rabdarea este o mare virtute numai daca e unita cu smerita cugetare. Ea aduce biruinta si praznuire in sufletele celor ce cred in Hristos, printr-o bucurie pasnica. Noi fericim pe cei ce au rabdat (Iac. 5, 11), pentru ca ne dam seama de maretia acestei nevointe. Exista doua feluri de rabdare: unul este cel obisnuit, omenesc, nedesavarsit dupa manifestarile si motivele rabdarii, si il vom numi lumesc. Iar celalalt este desavarsita rabdare, amintita prin neobisnuitele semne ale indelungii rabdari dumnezeiesti. Aceasta este rabdarea crestineasca. Ea incepe acolo unde sfarseste obisnuita rabdare. Izvoarele ei sunt in nesecatul har dumnezeiesc, daruit din abundenta celor smeriti. Care rabdare a avut-o in vedere Sfantul Efrem Sirul, atunci cand ne invata sa ne rugam in acest chip: Iar duhul rabdarii da-mi-l mie, Doamne! ? In mod cert, nu rabdarea omeneasca, cu nedesavarsirile ei, ci acea rabdare care isi are temelia in Dumnezeu - harica, fara prihana, desavarsita rabdare -, pentru ca aceasta ne conduce catre mantuirea cea vesnica. Aceasta este rabdarea despre care Hristos spune: Prin rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre! (Luca 21, 19) Aceasta este rabdarea in numele lui Dumnezeu, rabdarea crestinului, care doreste sa dezradacineze din sine pacatele contrare ei: supararea, mania, razbunarea, rautatea, osandirea si altele. Aceasta este rabdarea care se arata cu putere intre rautatile din lumea aceasta si care biruie si pacatul, si pe diavol cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Pentru dobandirea unei asemenea rabdari, merita ca omul sa se roage si sa se osteneasca. Necunoscatorii credintei crestine au cunostinta, de asemenea, despre rabdare si o practica, pretuind-o foarte mult. Dar cat de saraca si nedesavarsita este aceasta, si atat dupa indemnuri cat si dupa realizarea ei, in comparatie cu rabdarea despre care ne invata Hristos! Iata si ilustrari in acest sens: Multi oameni necredinciosi au intrat in conflict cu cunoscutii lor ori cu unii vecini rai, si au suportat din partea acestora anumite pagube, ori au suferit din partea lor dintr-un motiv oarecare, aratand pana la o vreme catre acestia rabdare. Insa pentru ce? Pentru ca se tem ca acei oameni pot sa le produca si mai mari necazuri. Motivul rabdarii lor tine de un interes pamantesc: fuga de probleme si mai mari. Prin asemenea egoiste imbolduri, rabdarea nu are o valoare morala deosebita, chiar daca este mai buna decat violenta, nerabdarea si razbunarea. Unii rabda diferite vrajmasii, ca sa treaca in ochii lumii drept oameni virtuosi. Asa a fost rabdarea stoicilor in antichitate. Cu multa vointa, ei se exersau in rabdare pana la o asemenea treapta, incat puteau sa rabde linistiti toate nenorocirile survenite. Rabdarea lor era intemeiata pe o fina si ascunsa mandrie. Insa tocmai din pricina acestei mandrii, au pierdut calitatea adevaratei virtuti. Se povesteste despre filosoful Epictet ca era rob la un stapan foarte manios, care il batea deseori. Epictet suferea din pricina unui picior bolnav si si-a prevenit stapanul ca, daca il va lovi peste acel picior, i-l va rupe. Intr-o zi, infuriindu-se, stapanul a inceput din nou sa-l bata, si de data aceasta chiar peste piciorul bolnav, astfel incat a reusit, intr-adevar, sa i-l rupa. Epictet a simtit o mare durere, insa cu sange rece s-a adresat stapanului sau: Doar te-am prevenit ca, daca ma lovesti peste acest picior, il vei rupe! Iata, mi l-ai rupt, intr-adevar! Amintind aceasta intamplare intr-una din cartile sale polemice impotriva crestinilor, scriitorul pagan antic Celsius, adept al stoicismului si dusman al credintei crestine, intreaba: Cand a spus Hristos al vostru asemenea admirabile cuvinte? Iar un dascal crestin i-a raspuns: Atunci cand Il munceau, Mantuitorul nostru Iisus Hristos a tacut! Iar aceasta este si mai admirabil! Au existat si exista si astazi oameni care rabda jigniri, deoarece, in trufia lor, socotesc ca fiind injositor sa se coboare pana la nivelul acelora care si-au ingaduit sa-i insulte. Asa s-a intamplat cu un filosof pagan. Acesta mergea cu ucenicul sau pe strazile Atenei si a fost insultat pe neasteptate de catre un om fara educatie. Ucenicul ardea de indignare pentru ca invatatorul lui fusese insultat in acest fel. Insa filosoful si-a continuat netulburat drumul sau. Ucenicul s-a mirat de aceasta netulburare si l-a intrebat cum se explica aceasta. Filosoful i-a raspuns: Daca tu mergi linistit pe cale, si o oarecare vita te atinge cu povara ce o poarta in spate, te vei simti jignit? Cu asemenea trufase virtuti ii educau uneori cei ma