Roman fiind, Radu Vancu are sapte vieti in pieptu-i de arama . Asa si nu altfel i se explica frenezia debordanta a zilei si a clipei. Al doilea volum din Jurnalul lui este, fara sa ma tem de cuvant, hipnotic. Si ai impresia, citind, ca Radu Vancu tocmai a castigat un pariu cu supranaturalul. E mereu febril, ocupat si preocupat. Nu mai are mult pana sa cocheteze cu ubicuitatea. In geografia lui afectiva atrag atentia doua capitale: VancuVer si (San) Sebastian. Langa ele, pe aceeasi harta, gasesti faruri si calauze prin teritoriile prieteniei, ale rezistentei la ticalosie, ale admiratiei si - rar - ale deznadejdii. Aproape ca te cuprinde invidia urmarind acest traseu pe care se ivesc borne luminoase si unde respiratia lecturii e accelerata de la un rand la altul. Viata lui Radu Vancu, asa cum e povestita aici, are o incarcare formidabila. Te si miri cum se pot mobiliza atatea resurse pentru atatea cauze bune. Si chiar daca nu te miri, cuviincios si firesc e sa aplauzi paradoxul: autorul Transparentei e vizibil si numai bun de strans in brate. De ce? Pentru splendida cronica etica pornita din Piata Huet a Sibiului infim si infinit . Pentru caldura prieteniei cu Mircea Ivanescu, Claudiu Komartin, Mircea Cartarescu, Eugen Ciurtin si atatia altii. Pentru disponibilitatea colosala, care-l face sa nu refuze invitatiile si sa fie o prezenta mereu proaspata si seducatoare. Pentru sprijinul acordat tuturor poetilor la inceput de drum. Pentru constatarea ca Florenta e jignitor de frumoasa . Pentru amintirea tatalui pierdut si formulele uneori paralizante ale fiului castigat. Pentru Cami, armonie si microarmonie. Si pentru bunatatea lui funciara. Fiindca - regret ca o scriu abia acum - Radu Vancu nu e doar un profesor daruit, un exigent om al cetatii si un scriitor minunat. Radu Vancu e un om bun, iar bunatatea lui ne atinge si ne incalzeste pe toti. RADU PARASCHIVESCU Am tot ezitat daca sa incep acest al doilea jurnal, dupa incheierea primului; nu voiam sa repet pur si simplu ce am spus deja in primul, sa ingramadesc aici alte biografeme superstitii gesticulatii. Voiam sa se schimbe ceva esential in tonul lui, in ceea ce spune pe deasupra (sau pe dedesubtul) tuturor micilor biografeme pe care le inregistreaza. si azi-dimineata, in vreme ce veneam spre gara prin zorii foarte racorosi, simtind cum imi ingheata umerii sub camasa prea subtire, am inteles deodata ce s-a schimbat in jurnalul asta: pur si simplu mi-a disparut corpul din el... E, daca am dreptate in impresia asta, un jurnal fara corp. si ma intreb daca e bine sau rau ca-i asa - si daca poate exista asa ceva - sau daca nu cumva e un obiect imposibil, un cutit fara maner caruia-i lipseste lama, cu vorba lui Lichtenberg. Pe coperta: Ioan Iacob, Fara titlu , acuarela pe hartie, 1997
