Publius Ovidius Naso - Scrisori din exil - Editura Mondoro Carticica, porneste fara mine spre cetate - eu n-am sa te invidiez. Ah, vai, acolo stapanului tau nu-i e permis sa mearga! Mergi, insa fara de podoaba, asa cum i se cade celei ce vine de la exilat: trista carte, poarta podoabele ce sunt dupa masura astor vremuri. Nu merge invesmantata in mantie de purpura - aceasta nu-i culoare a jalei potrivita - sa nu ai titlu rosu-aprins, si nici hartie lucitoare, nici albe ornamente ori fildes sa impodobeasca a tale margini negre. Acest fel de podoabe se cade sa le aiba doar cartile ferice. In loc de asta, tu trebuie sa porti mereu memoria ursitei mele crude. Capetele nu-ti fie netezite nicicum cu piatra ponce, ci sa te arati zburlita, cu file ravasite. Sa nu te rusinezi de ale tale pete: cel ce le vede va sti ca lacrimile mele le-a facut. Mergi, carte, si saluta acele dragi meleaguri, dand glas acestor vorbe, ca astfel eu, prin tine, acolo sa pasesc. Iar daca, din multime, se va ridica vreunul ce inca nu m-a dat uitarii, de va mai fi vreunul ce poate va-ntreba de mine, tu spune-i ca-s in viata, dar nu ca as fi bine; zi-i ca amaru-mi trai mi-e darul unui zeu. In rest, ramai tacuta - acel ce vrea mai multe-a sti pe tine te citeasca - fereste-te sa spui, chiar si din intamplare, ceea ce-i de prisos! Indata, cititorul isi va aduce-aminte de vina ce-am avut, iar toti in glas m-or acuza ca pe-un netrebnic criminal.