Lucia Stroila este un scriitor versatil, care din tarana face portrete dumnezeiesti, cu mainile goale smulge durerea si o aseaza sub reflectorul judecatii clare si reci. Se detaseaza ori se topeste in amintirea unui trecut pe care-l iubeste si-l dispretuieste in acelasi timp, dar pe care si-l asuma neindoielnic. Lumea ei se rostogoleste voalat ca un zbor de vultur, cand puternic, cand obosit, pentru ca Si vulturii uita sa zboare . Isi strange bratele cuib si caldura sau dimpotriva devine copac. Imi crescusera crengi, ma agatam cu ele de cer si ceru-si oglindea stelele in florile mele. E o sinonimie pur intamplatoare intre vers si om, pentru ca irisul ei poarta cuminte aceeasi nuanta, ca un soi de uniforma poetica.
