Tatal meu, Lucian Blaga este prin excelenta un efort de recuperare - a unui trecut si a unei insemnate personalitati a culturii romane. Era comunista si marele poet sunt deopotriva personajele acestei incursiuni in memoria personala si in cea colectiva. Presiunea istoriei nu stirbeste insa cu nimic integritatea unei misiuni asumate de autoare cu o tenacitate vecina cu eroismul: aceea a ingrijirii si editarii operei lui Blaga, aventura care i-a marcat profund destinul. Detaliul biografic plin de farmec, evocarea copilariei cosmopolite si a calatoriilor facute la maturitate, dezvaluirea delicat-discreta a unor adevaruri mai putin cunoscute indulcesc gravitatea socului prin care a trecut Dorli Blaga cercetand cu acribie dosarele de Securitate ale tatalui sau: Caracteristica esentiala a acestor documente de Securitate (din toate categoriile) este aceeasi ca si la cele sovietice: toate pleaca de la prezumtia de VINOVAŢIE... . O vinovatie prefabricata cu o tematica precisa. Vinovatul trebuia sa demonstreze (ceea ce nu putea) ca nu este vinovat . In cazul Tatalui meu: esti vinovat ca ti-ai permis, ca filozof, sa regandesti lumea si sa o asezi intr-un sistem gandit de tine, esti vinovat ca nu iti renegi sistemul, esti vinovat, ca poet, ca nu poti sa scrii altfel de poezie decat scrii, ca nu accepti sa scrii poezie cu tema, sau altfel de teatru... Mai esti vinovat ca iti permiti sa gandesti cu capul tau, si nu al altora. Esti vinovat si ca nu poti sa fii cumparat , ca iti asumi raspunderea si consecintele atitudinii tale, pana la orice limita...