O poezie complicata, autocontradictorie, dubla, in care adevarul poate sa contina (ba chiar trebuie sa contina) afirmatii reciproc contradictorii, reciproc ireductibile. M-au atras dintotdeauna poetii pentru care poezia trebuie sa contina deopotriva toate afirmatiile - si toate negatiile lor riguroase. Dintr-o astfel de familie de poeti imi pare a face parte Ovidiu Komlod. Cu poeme cartografiind ruralul si umanul elementar, dar deopotriva indragostit de urbanul extrem si de postumanul tehnicizat. Depresiv si retractil ca Acosmei, dar in acelasi timp cu o placere a limbajului extensiva, imperialista, atotcotropitoare. Lehamesit de real, dar cu o pofta nebuna de a-l lua, macar verbal, in stapanire. Astfel de poeti a meritat dintotdeauna poezia adevarata. si astfel de poeti au meritat-o. Radu Vancu
