L-am cunoscut intimplator (o intimplare fericita) pe Cezar Amariei. Habar n-aveam ca am in fata un scriitor matur, cu o experienta solida de scris - publicase deja un roman, dar, asa cum se intimpla, din pacate, cu scriitorii din provincie, debutul lui a trecut aproape neobservat. Cezar venise sa invete ceva nou despre scris . In scurt timp mi-am dat seama ca nu prea am ce sa il invat. Poate lucruri simple si observatii minore. Avea o precizie in compozitie, idei interesante, spirit de observatie ascutit, puncte de vedere originale - toate astea sint insa doar premisele - si avea, esential, un stil al lui, o fraza bine articulata. Acolo am devenit atent. Pentru Cezar, a spune o poveste e o incintare, o provocare si o aventura a gindirii. Iar aceasta incintare se transmite rapid si temeinic cititorului. Cum face asta? Simplu, as fi tentat sa spun, daca nu as sti cit efort implica simplitatea. Cezar Amariei isi construieste orice poveste privind-o din toate partile, cunoscindu-i toate cotloanele, cintareste pina si laptele supt de la mama de fiecare personaj, fotografiaza cu precizie fiecare colt de strada, asambleaza din piese de lego decorul actiunii. stie perfect ce urmeaza sa spuna. De aceea, ca un profesionist, apasa pe cuvintele care suna adecvat, firesc, natural - dar care au o forta miraculoasa de impact. Fiecare povestire din volum are un punct din care inceteaza sa fie o simpla relatare. In capul cititorului se face lumina brusc cind intelegerea si sensul evenimentelor se coaguleaza la un colt de fraza. Brusc, textul devine si al cititorului, personajele i se asaza in brate, iar autorul, ascuns intre rinduri, isi freaca miinile, multumit. (Florin Iaru)