Il Caragiale si Caligrafia Placerii

Am debutat editorial la 29 de ani, cu o carte despre Eminescu. Aproape sexagenar, m-am lasat sedus de Caragiale. De ce? Fiindca scrisorile lui din Berlin sunt cea mai suculenta, complicata, excitanta, pe scurt: cea mai ispititoare imagine a imbatranirii din literatura noastra. Cu infinit mai multe arabescuri si capcane decat in cazul unor Ion Ghica, Alecsandri, Delavrancea, Vlahuta, Odobescu, Blaga... Si mai tulburator dracoasa decat la Ion D. Sarbu. Dupa eseurile dedicate epistolarului eminescian si celui cioranian, cutreierul hipnotic printre scrisorile unui Caragiale complexat de saracie si umilire aristocrata, indragostit naravas, ahotnic de putere si recunoastere oficiala, pliat ludico-parodic pe cele mai diverse asteptari epistolare, cinic si sentimental, mizantrop si altruist, innebunit de Romania la 1907 s.a.m.d. mi-a devenit oglinda, spectacol si exemplu. Salasul utopic al unui paseist nevindecabil. (Dan C. MIHAILESCU)